luni, 16 februarie 2015

Garfield, cel mai dulce pisic

     Pe Garfield,cel mai dulce pisic din lume, l-am cunoscut înainte ca pisicile să fi cucerit internetul.

     La început, nu știam nimic despre el! Eram în școala primară (acuuum mulți ani!) și tocmai începusem un tratament ortodontic în București. Chinuri multe, pentru cei care nu știu ce presupune terapia de îndreptare a dinților, mai ales că eram sub îndrumarea unui doctor de la spitalul facultății din București. Eu locuiam în provincie. Implicit, drumuri lunare. Și ceva timp petrecut ca fiind "materialul de lucru"al studenților-viitori medici dentiști, că așa se întâmplă în clinicile universitare. Și cum încercau toți studenții din stagiu să-și îmbunătățească abilitățile relalației medic- pacient, inevitabil, punctul împrietenirii noastre era pernuța Garfield pe care eu o plimbam după mine. Perniță primită cadou, cât să mă ajute să mai fur niște ore de somn în autocare, înspre și de la București, dar și o jucărie- surogat pe care să o smotocesc, așa cum fac toți copiii. Și universal invidiată de adulții din jurul meu. Imaginați-vă un cabinet stomatologic, un copil cu un pisic portocaliu în brațe și vreo 8-9 capete de studenți curioși. Da,da, amintiri parfumate ca o lasagna proaspăt scoasă din cuptor. Remomorând perioada, pentru mine au fost multe provocări. Cea mai importantă, o competiție în care am fost față în față cu frustrările mele. Asemenea lui Garfield cu Oddie.
  
     Și cum timpul a trecut și Garfield a ajuns ulterior în viața mea de copil mai mare, dragostea pentru pisoiul ăsta dolofan, leneș, mereu pus pe șotii, ironic gurmand pofticios a rămas vie. Ba mai mult, a crescut cu timpul și cu accesul la informație, Posibilitatea de a-l aduce mai aproape de copilul din mine a rămas un răsfăț în amintirea unor momente despre perseverență și docilitate, o rememorare despre niște principii cu care am crescut și pe care aș vrea să le transmit și viitorilor mei puști. 
   
     Nu trebuie să uiți de copilul din tine. Nu trebuie să fii copil ca să dai în mintea unuia. Mai ales dacă găsești la tv un post cu desene care să-ți amintească de cum erai în copilărie- desene animate pentru întreaga familie, nu numai pentru juniori. Probabil că e ușor "să înfigi" copilul în canapea, în fața televizorului, să mai furi niște timp pentru tine, Dar trebuie să fie mult mai satisfăcător spending time together. Să îl ții aproape, să discutați despre ce urmăriți. Să îl asculți, să îl formezi un omuleț frumos, să-i fii exemplu personal.
                         

     Daaa, îl iubesc pe Garfield, așa mare, ironică și adultă cum sunt. Mă topesc după fiecare episod de desene în care îl văd pe motan cum se topește după lasagna  Și m-aș uita la desene iar și iar și iar, nu numai pentru că te deconectează de realitatea asta nu tocmai grozavă, dar mai ales pentru că nu vreau să uit cine sunt. Pe principiul imitației, atât de dezvoltat la copiii- Love me, feed me, never leave me.

 Și Garfieldul din casă, altă pufoșenie uriașă adorată:

Un comentariu: